Victor Lupu: deportat din Budeni-Dolhasca în Transnistria, 1942

Mai mult de jumătate dintre cei 36.000 de romi deportați în Transnistria — printre ei bătrâni și copii — nu s-au mai întors. Au murit lângă Bug, departe de casă, de foame și de boli. Într-o noapte, miliția i-a adunat fără nicio înștiințare și i-a urcat cu forța în vagoane de vite, fără să le spună unde sunt duși. Li s-a spus doar că vor primi pământ. Pământul acela nu l-au primit niciodată.

Aceasta este relatarea lui Victor Lupu, un om în vârstă din Budeni-Dolhasca, despre deportarea ordonată sub regimul mareșalului Antonescu.

La 15 august 1942, jandarmii au năvălit în sat. Pe baza acuzațiilor aduse de consiliul local împotriva unor locuitori, le-au dat tuturor trei ore să-și strângă lucrurile, să-și adune familiile și copiii și să se prezinte în centrul satului, lăsând în urmă casele, pământul și animalele. Oamenii erau îngroziți și refuzau să plece; bolnavii și cei slabi au fost scoși cu forța din case. Au fost duși la gara Dolhasca, unde au găsit alți romi, din Gulia, care fuseseră tratați la fel.

În gară, grupuri de câte treizeci-patruzeci de familii au fost îmbarcate în vagoane de vite. Trei zile și trei nopți au fost ținuți acolo fără mâncare, în mizerie. Mai mulți oameni s-au sufocat sau au murit din cauza condițiilor; un băiat care fusese bătut crunt a murit chiar acolo, la Dolhasca. O familie, Bejau, avea o fată de douăzeci și trei de ani; pentru că s-a împotrivit jandarmilor, aceștia au bătut-o până au omorât-o și i-au aruncat trupul într-un șanț. Un copil de șase ani a fost și el găsit mort și aruncat din vagon.

Li se promisese mâncare la Pașcani. În schimb, vagoanele lor au fost cuplate la altele, care duceau familii de romi din toată țara, și s-a format un convoi de treizeci de vagoane. La Pașcani nu li s-a dat nici măcar apă. Copiii mureau de foame, bătrânii sufereau, iar lor li se interzicea să cumpere ceva; puținii bani pe care îi aveau le-au fost confiscați. Pe măsură ce trenul înainta spre Iași și spre graniță, i se adăugau alte vagoane.

La granița de la Ungheni au fost ținuți două zile. De la Ungheni încolo, paznicii loveau la întâmplare în vagoane, în speranța că vor omorî pe cineva. Victor Lupu își amintește că în fiecare noapte mureau între zece și douăzeci de oameni. Când veneau inspectorii să verifice vagoanele, morții erau aruncați afară.

Când au ajuns la Tighina, mureau de foame. Copilul lui, de un an și jumătate, a plâns de foame până nu i-au mai rămas lacrimi. Lupu a găsit pe jos o bucățică de sfeclă, a curățat-o și a încercat să i-o dea să mănânce; băiatul a murit cu sfecla încă în mână. Soția lui nu i-a supraviețuit mult copilului. Nu li s-a îngăduit să-i îngroape pe niciunul dintre ei. De la Tighina au fost mânați mai departe, sub lovituri, până la Tiraspol. Din cei 2.800 de oameni care au pornit pe acea porțiune de drum, au ajuns 1.700.

La Kovaleovka a izbucnit tifosul. Copiii morți rămâneau în urmă, cu părinții plângând deasupra lor. Au fost săpate două gropi adânci, cu un cuptor dedesubt, și trupurile erau arse. În fiecare noapte mureau între zece și douăzeci de oameni. În fiecare zi, trei căruțe mergeau din casă în casă și strângeau morții. Lupu povestește cum găsea în case trupuri dezbrăcate de tot și cum le stivuia unele peste altele în căruțe. După ce zece sau cincisprezece erau răsturnate în groapă, adunau mărăcini ca să le acopere, iar trupurile erau aprinse. Își făceau semnul crucii și plecau.

După șase sau șapte luni au fost mutați mai departe, la Varusina. Un grup sosit de la Moscova, printre care și preoți, care auzise că trupurile romilor sunt arse, a ordonat să se pună capăt acestei practici și ca morții să fie îngropați câte doi în fiecare mormânt. Când Lupu a mers să verifice casele de-a lungul drumului convoiului, a găsit morți mâncați de cei vii. Într-una dintre case, cineva dăduse foc unei scurte vătuite și fripsese carnea celui care murise lângă el. Cei care făceau asta își luau adesea viața după aceea.

Mykolaiv-Vavorovka a fost ultima oprire. Oamenii mureau de foame peste tot. Acolo era și mătușa soției lui, al cărei copil de șase ani tocmai murise. Lupu a cărat în spate trupul copilului treizeci de kilometri, pentru că nu aveau voie să-l îngroape și nici să se oprească.

La 20 august 1944 frontul s-a prăbușit și cineva a venit să le spună că sunt liberi. Au mers pe jos până la Odesa. De acolo, împreună cu alți opt oameni, au călătorit într-o cisternă de benzină goală și aproape că s-au sufocat. Își amintește cât de mult tânjea să ajungă în România, de parcă ar fi fost raiul. Nu era raiul, spune el, dar era acasă.

A ajuns la Dolhasca cu trenul. Buruienile crescuseră cât casele; peste tot erau movile de pământ, șanțuri, distrugere. A aflat că tatăl lui și cei patru frați ai săi muriseră cu toții în timpul războiului. Din acel moment nu i-a mai rămas nimeni din familie. Era singur.